Irangiri şi Bianchi

 





Poveștile de iubire! Fiecare poveste este unică. Fiecare iubire este o poveste nemuritoare ca şi cele spuse de bunici în copilărie.

In lumea poveştilor iubirea  poate fi un miracol, care prinde viată.

Povestea lui  am citit-o de mult şi este un din poveştile copilăriei care mi-au plăcut. Este povestea unui scupltor care se îndrăgosteşte de propia creaţie.

Ea era o statuie de lemn !

El un sculptor care ajunge să se îndragostească de propia-i creaţie.

Bianchi era un om urât, înalt, uscat, ursuz, izgonit de lume ,care nu socializa foarte mult. Era sculptor! Acesta era singurul motiv pentru care lumea avea nevoie de el. Pleca în pădure adeseori în căuarea câte unui trunchi de copac pentru a putea sculpta. Făcea lucru asta pentru că îi plăcea, iar rezultatul era pe măsură.

Intr-o zi, absorbit de munca lui, bucată de lemn asupra căreia îşi plimba dalta – cioplea irangiri, lemn ce creşte în pădurile africane- începe să capete forme umane, diafane, de femeie, chipul, mijlocul, braţele. Zâmbeşte, plăcut  impresionat de munca lui, felicitându-se în gând. Se purta cu aceea bucată de lemn ca şi cum ar fi fost reală.

O îmbracă !

O împodobeşte!

Mai lipsea ceva! Nişte cochilii de melc, ca un fel de centură!  Pleacă pe malul mării să le  caute.  Vroia şi mari şi mici!

Găseşte!

Pe cele mici le pune în mijlocul taliei,   conturează o taliei suoperbă, dar păcat că nu e reală!

Din cele mari, face un şirag de mărgele şi le pune pe piept!

Surpriză! … Lemnul prinde viaţă!

Sculptura lui pare să fie perfectă se mai felicită încă o dată de opera lui şi …

Rosteşte bucuros  Irangiri !  Aşa  îi rămâne numele, ca şi lemnul din care fusese  cioplită. Irangiri îi devine soţie, era minunată, perfectă, frumoasă, iubitoare, iar Bianchi numai era singur.

O răsfăţa, o iubea, îi cânta, îi  scria versuri, o aştepta cu flori. O fericire scurtă insă, dar probabil deplină pentru un om cândva singur.

Şeful tribului află de frumoasa nevastă a sculptorului. Aţa se hotăreşte să o răpească, într-o seara când el dormea. A doua zi, află  că soţia lui a dispărut.Acest lucru l-a intristat foarte tare, se supară şi se duce la şeful tribului să îşi ceară nevasta înapoi.

Şeful refuză,pentru el Irangiri  este un bun care îi aparţine. Bianchi rămane să îi cânte,dar  ea era adormită, nu îl auzea şi orice efort al lui de a-şi primi iubita înapoi este în zadar.

Dacă nu vei mai fi a mea nu vei mai a nimănui! ” îşi spune el şi îi ia cochilia de melc de pe piept şi ea devine la loc lemn, doar că se transformă în arbore imens.

Bianchi  trist se întoarce în acelaşi loc de unde a plecat, în aceeaşi pădure, căutând mereu o bucată de lemn  pe care să o sculpteze. Lumea îl ocoleşte la fel ca altădată, dar se poate observa pe chipul lui un zâmbet.

Este zâmbetul care păstrează vie amintirea unei fericiri apuse, ce a rămas în sufletul lui.