By, by, Noiembrie

 

A plecat și Noiembrie!
Timpul, se grăbește, e prea bătrân să mai stea pe loc.
Nu știe Clipa,
ce vrea Secunda,
ce ceartă cu Minutul
ce așteaptă Ora, să facă Ziua,
să ceară săptămâna și să dispară luna.
Noiembrie fuge!!Oare  așteaptă Moșul?!
E frig și rece în Noiembrie.
La munte ninge și mi-e dor puțin de iarnă…
Noiembrie a adus ceva ploi, ceva frig, ceva ger… apoi … iarna.
Un pic mi-e dor de puțină zăpadă, nu multă…
Iarna, deși nu mi-e dragă prea mult când e rece,  o iubesc un pic când aleg prin zăpadă.
La patinaj am  spus adio…
E dulce dorul de copilărie și e cald în suflet!
Mi-e dor de un pic de zăpadă.
By, by, Noiembrie!
Să nu îmbătrânești prea mult, până la următoarea revedere.
Nicoleta Cristea
15.11.2016

Povestea vrăbiuţei

Într-un copacel aproape uscat, de la o margine a satului, traia o vrabiuta cu cei trei pui ai sai.
Fusese mare seceta in acel an si vrabiuta mama abia a reusit sa adune cateva paie pentru a-si face un cuib.
Insa, sarmana de ea, se tot gandea ca iarna va veni si va avea mare nevoie de un cuib mai calduros… si astfel, grijile nu o lasau sa doarma nici o clipa.

Într-o seara, pe cand soarele se pregatea sa se inveleasca cu un nor pufos si sa stinga lumina, un corb se aseza pe o creanga din copacelul vrabiutei.

– Lasa-ma sa ma odihnesc putin, zise el, vin de departe, de pe alte meleaguri si sunt foarte obosit.

Cand il intreba de unde vine, corbul ii povesti despre o tara indepartata unde seceta nu a patruns deloc, unde copacii sunt plini de frunze si de fructe.

– Acolo as gasi paie pentru cuibul meu si hrana pentru pui – gandi vrabiuta – insa pentru asta ar trebui sa imi las puiii singurei…

Cateva nopti la rand, sarmana vrabiuta s-a tot gandit ce sa faca, daca ar fi mai bine sa plece departe si sa aduca paie pentru cuib… Intr-un final, vazand ca in satul acela seceta era din ce in ce mai mare, isi lua inima in dinti si pleca.
Isi lasa puiii in seama unui porumbel batran si isi lua zborul, cu ochii in lacrimi. Nu se despartise niciodata de puiii ei, pana acum.
Avea insa speranta ca, la intoarcere, isi va face un cuib calduros si nu vor mai suferi de frig, iar sacrificiul ei nu va mai fi in zadar.

Mult timp a mai petrecut vrabiuta adunand paie, pentru ca, vedeti voi, taramul acela indepartat incepuse si el a fie afectat de seceta. Apoi s-a intors acasa. Ii era tare dor de puii ei si abia astepta sa vada cat de mari au crescut.

Însa, pe masura ce se apropia de cuib, inima i se strangea in piept, ca unei mame ce avea o presimtire sumbra.
Il gasi in cuib doar pe porumbelul cel batran si pe puiul cel mai mic… Porumbelul ii povesti cum ceilalti doi pui mai mari se imprietenisera cu puii vulturilor si au plecat sa distruga gradinile si asa uscate ale oamenilor din sat; au fost prinsi si inchisi de oameni intr-o colivie uriasa.

Nimic nu mai putea sa potoleasca durerea vrabiutei… Iar cand s-a intors spre puiul cel mic, acesta nici macar nu o mai recunostea, atat de mic era la plecarea mamei sale.

Sarmana vrabiuta, nu-si dorea decat sa dea timpul inapoi…
Sa nu fi plecat niciodata din cuibul acela saracacios.
Isi amintea ca atunci, desi o duceau foarte greu, avea caldura sufleteasca din care se hraneau zi de zi.

Lacrimile si regretele erau insa acum in zadar
pentru ca nimeni nu poate sa dea timpul inapoi.
In noul cuib, mare si calduros,
se simtea din ce in ce mai singura…

Sursa: Autor necunoscut

Secretul fericirii

Acum multi ani, a trait în India un întelept care se spune ca pazea într-un cufar încântator un mare secret care l-a facut sa fie învingator în toate aspectele vietii sale si care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume. Multi regi invidiosi i-au oferit putere si bani si au încercat sa-l jefuiasca pentru a-i lua cufarul, dar totul a fost în zadar. Si cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiti, pentru ca invidia nu le dădea pace. Asa au trecut anii si înteleptul era în fiecare zi mai fericit.
Într-o zi a venit la el un copil si i-a spus:
“Domnule, la fel ca si tine, vreau si eu sa fiu foarte fericit. De ce nu ma înveti si pe mine ce trebuie sa fac pentru a reusi?”
Înteleptul, vazând simplitatea si puritatea copilului, i-a zis:
“Pe tine te voi învata secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine si fii foarte atent.”

În realitate sunt doua cufere în care pastrez secretul pentru a fi fericit si acestea sunt: mintea mea si inima mea si marele secret nu este altceva decât o serie de pasi pe care trebuie sa-i faci de-a lungul vietii.

Primul pas este sa stii ca Dumnezeu exista în toate lucrurile din viata si, pentru aceasta, trebuie sa-l iubesti si sa-i fii recunoscator pentru toate lucrurile pe care le ai si pentru toate lucrurile care ti se întâmpla.
Al doilea pas este sa te iubesti pe tine însuti si în fiecare zi, când te trezesti si înainte sa adormi, trebuie sa spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, astept mult de la mine, nu exista obstacol pe care sa nu-l pot învinge.”
Acest pas se cheama autostima ridicata.

Al treilea pas este sa pui în practica tot ceea ce spui ca esti si, daca tu gândesti ca esti inteligent, actioneaza inteligent; daca tu gândesti ca esti în stare, fa ceea ce îti propui; daca tu gândesti ca esti iubitor, exprima-ti iubirea; daca gândesti ca nu exista obstacol pe care sa nu-l poti învinge, atunci propune-ti scopuri în viata si lupta pentru ele pana când le vei obtine.
Acest pas se cheama motivare.

Al patrulea pas este sa nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obtine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.
Al cincilea pas este sa nu pastrezi în inima ta ranchiuna împotriva nimanui; acest sentiment nu te va lasa sa fii fericit; trebuie sa-l lasi pe Dumnezeu sa faca dreptate si tu… iarta si uita!
Stiu ca e greu, dar nu imposibil.
.Al saselea pas este sa nu iei lucrurile care nu-ti apartin, aminteste-ti ca, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al saptelea pas este ca nu trebuie sa faci pe nimeni sa sufere; toate fiintele pamântului au dreptul sa fie respectate si iubite.

Si ultimul pas: trezeste-te întotdeauna cu un suras pe buze si observa împrejurul tau, cautând sa descoperi în fiecare lucru partea lui buna si frumoasa; ajuta-i pe cei care au nevoie, fara sa te gândesti ca nu vei primi nimic în schimb; cnâd privesti pe cineva, descopera-i calitatile sale.

Anthony de Mello

Oameni și ziduri

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. Totul a început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinare între cei doi.
Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie. Eu v-aş putea ajuta”.
“Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, pentru ca nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
“Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos, după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut!
Iartă-mă, frate!”

Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece într- ale sale.
“Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.
“Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.”
OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI ȘI PREA PUȚINE PODURI !

Autor necunoscut

Noiembrie, bun venit!

 

E frig! E  frig în casă.
Soarele, mijeste a ger dimineața.
Viscoul, așteaptă după un  colţ de zi.
Oamenii, vorbesc despre vară.
Copii, aşteaptă prima zăpadă, apoi moşul şi vacanța.
Mi-e dor de tine şi mi-e rece în suflet..
Nu sunt tristă, dacă asta crezi.
Mă bucur, că a venit Noiembrie.
Oare d-aia fugea  Timpul aşa grăbit,
Azi,  îl iubesc pe Noiembrie, că mi te va aduce înapoi şi  odată cu el,
1000 de zâmbete înghețate,
1000 de vise, uitate  şi un singur gând de iubire.
Aş vrea, să se oprească  Timpul în loc să numai pleci sau să mă iei cu tine.
Aş veni…dar şi dacă numai lua tot te-aş iubi  şi te-aş visa …
Aşa că îl iubesc pe Noiembrie!
Să avem un Noiembrie liniştit în case şi-n suflete căldură şi zâmbete cât cerul !

 

Nicoleta Cristea

01.11.2016