Platon şi Socrate

 

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.

Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.

Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.
Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:

Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.
De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.
Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.

Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus:

Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.

Cu alte cuvinte:
* dragostea nu înseamnă perfecţiune;
* căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una;
* fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută;
* viaţa este bucuria de a fi împreună.

*Autor necunoscut

Legile copiilor

 

Nu ma rasfata. Stiu foarte bine ca nu mi se cuvine tot ceea ce cer. Dar te incerc totusi!
Nu-ti fie teama sa fii ferm cu mine. Eu prefer asa. Asta ma aseaza la locul meu.
Nu folosi forta cu mine. Asta ma obisnuieste cu ideea ca numai puterea conteaza. Voi raspunde mult mai bine daca sunt condus.
 Nu fi inconsecvent. Asta ma pune in incurcatura si ma face sa incerc sa scap nepedepsit, indiferent ce fac.

Nu-mi face promisiuni. S-ar putea sa nu le poti tine. Asta ma va face sa-mi pierd incredrea in tine.
Nu raspunde provocarilor mele atunci cand spun sau fac lucruri care te supara. Voi incerca sa capat si mai multe “victorii”.
 Nu te supara prea tare cand iti spun “te urasc”.Nu cred ce spun, dar vreaun sa te fac sa-ti para rau pentru ce mi-ai facut.
 Nu ma face sa ma simt mai mic decat sunt. Voi incerca sa-ti demonstrez contrariul purtandu-ma ca o “persoana importanta”.
 Nu face in locul meu nimic din ceea ce as putea as putea sa fac si singur. Asta ma face sa ma simt ca un copil si voi continua sa te folosesc in serviciul meu.
Nu-mi menaja “relele obiceiuri”, acorda-mi cat mai multa atentie. Altfel nu faci decat sa ma incurajezi sa le continui.
Nu ma corecta in public. Voi fi mult mai sensibil daca-mi vei vorbi bland intre patru ochi.
Nu incerca sa discuti comportamentul meu in febra conflictului. Din anumite motive, auzul meu nu e foarte bun in acel moment, iar cooperarea mea e chiar si mai slaba. E mai bine sa actionezi asa cum este cazul, dar hai sa nu vorbim despre asta decat mai tarziu.

Nu incerca sa-mi tii predici. Vei fi surprins sa constati cat de bine stiu ce e bine sau rau.
Nu ma face sa simt ca greselile mele sunt pacat. Trebuie sa invat sa fac greseli fara a avea sentimentul ca nu sunt bun de nimic.
Nu ma cicali. Daca o faci, va trebui sa ma protejez prin a parea surd.
 Nu imi cere explicatii pentru comportarile mele gresite. Cateodata nici nu stiu de ce am procedat asa.
Nu ma pedepsi prea tare. Ma sperii usor si atunci spun minciuni.
 Nu uita ca-mi place sa experimentez. Invat din asta, deci te rog sa te obisnuiesti.
 Nu ma feri de consecinte. Trebuie sa invat din experienta.
Nu baga prea mult in seama indispozitiile mele. S-ar putea sa profit de faptul ca imi acorzi mai multa atentie cand sunt bolnav.
Nu ma respinge cand pun intrebari cinstite. Daca o faci, vei constata ca nu te mai intreb si imi caut informatiile in alta parte.
Nu-mi raspunde la intrebarile prostesti si lipsite de sens. Altfel, voi incerca mereu sa te agat de mine cu asemenea intrebari.
 Nu incerca niciodata sa arati ca esti perfect sau infailibil. Ma faci sa simt ca nu voi putea sa te ajung niciodata.
 Nu te teme ca petrecem prea putin timp impreuna. Ceea ce conteaza este cum il petrecem.
Nu te teme daca eu sunt speriat. Voi deveni si mai speriat. Arata-te curajos!
Nu uita ca eu nu pot creste fara o gramada de incurajari si intelegere, dar cateodata o apreciere, chiar castigata cinstit, este uitata. Mustrarea batjocoritoare nu.
Poarta-te cu mine cum te porti cu prietenii tai; atunci voi deveni si eu prietenul tau. Tine minte invat mai mult de la un model decat de la un critic.
Si, in afara de asta, te iubesc foarte mult… te rog, iubeste-ma si tu in schimb!

Sursa: mail

 

 

Orele îndepărtate, Kate Morton




 

 

 

”E o noapte fără lună când se iveşte Omul Noroaielor. Noaptea

şi-a pus o pereche de mânuşi fine…a întins un văl negru

peste întreg ţinutul: un vicleşug, o vrajă sub care totul să se cufunde

în  somn fără vise.”

 

 




Cartea este o incusiune între prezent şi trecut, mistere ce ţin să iasă la iveală şi să bulverseze viaţa personajelor. Povestea surorilor Blyth şi a  secretelor, ce stau ascunse între zidurile castelului Milderhurst, vorbesc parcă de trecut ce nu pare şi nu vrea să fie uitat.

Ţin să cred că  australianca s-a inspirat dintr-o poveste reală. R. Blyth, a  fost un  scriitor englez, iar povestea poate fi inspirate din fapte reale.

Imbinarea trecutului cu prezentul, prezentul bulversat de timp şi trecerea anilor.Misterele din trecut sperie prezentul, care caută adevăruri ce se credeau uitate.

O scrisoare din trecut , dă peste  cap viaţa lui Edie Burchil, editoare la o revistă, scoate la iveală adevăruri şi secrete, despre mama ei Meredith.

În timpul celui de al doilea război mondial, mama lui Edie este evacuate şi ajunge la castel lui Raymond Blyth, care trăieşte împreună cu cele 3 fiice ale sale: Percy, Saffy şi Juniper.

Pe coridorul castelului s-au ţesut de a lungul timpului, poveşti … iubire, prietenie, trădări, secrete…crime…greşeli. Edie porneşte în cătarea unui adevăr, care mai mult o face să   simte că se pierde în mistere greu de descifrat, fel cum a păţit şi mama ei cu 50 de ani înainte.

Singurele care cunosc adevărul sunt zidurile tăcute şi îmbătrânite de timp, Edie trebuie doar să le audă şoaptele.

Poveştile care le aude,  îi bulversesze liniştea, apoi vine şi ziua când totul se termină cum a început cu ani în urmă…cu un incediu…

Kate Morton , m-a fascinat de la prima până la ultima pagină, o  va face în continuare, până la ultima … carte publicată.

Titlu: Orele indepartate

Titlu original: The distant hours

Autor: Kate Morton

Anul aparitiei: 2010

Editura: http://www.humanitas.ro/

Site: https://katemorton.com/

 

 

Fericire şi Nefericire

 

  Fericirea îmi bate la ușă într-o zi ,avea chef de vorbă greșise ușă ,ea știe, eu nu ştiu. O poftesc, poate avem de vorbit. Se cuibărește pe balcon Zuzi se aşează la ea, în brațe eu …treabă… i-am spus, că vin. M-a așteptat un timp, dar eram ocupată. I-a ținut pisoiul de urât. Se apucă de citit o carte, Kate Morton  Orele Îndepărtate. Termin treburile prin casă şi mă duc la ea, să bârfim Viața…Stăm de vorbă ,depănăm…  iubiri, ignorăm ploaia, iubim soarele, privim marea, din amintiri. Mă uit, pe geam Timpul, trece repede pe un Curcubeu îmi face cu mâna şi pleacă:-

– Vino şi pe la noi. zice  Fericirea.

Avem o pasă bună, păpasem bugetul…, aruncasem … lucruri de prisos…

– Unde fugi?! Mă trădezi! îi zic eu Timpului.

– Pe Tine, niciodată! zice el.

Mă duc, să fac cremă de zahăr ars. Fericirea citeşte de zor, mulțumită, că se poate delecta. Pun prăjitură la cuptor şi  mă duc să îi ţin companie …Sună la ușă!

Era Nefericirea ! Ciufulită, murdără, înfometată, ursuză … Mă uit, pe vizor gândind, că e un copil al străzii, vrea mâncare… ca fetiță aceea de acum 2 zile… Deschid ușă, fără să ştiu cine e !! Intră în casă, se repede, pe balcon lovește Fericirea  şi se ceartăăăă. Mă uit, la ele mirată, pisoiul sare de pe scaun şi fuge în casă, articulând în trecere Nefericirea, care urlă de durere.

           Fericirea, lasă cartea din mână se uită la ea, o ia, de o aripă deschide  geamul şi băști pe geam cu Nefericirea.

– Poţi, să îi zici Timpului, Nefericirea s-a sinucis în prag de seară, din gelozie că m-ai primit în casă ! îmi zice ea furioasă pe musafira nepoftită.

– Am să trădez Timpul, cu Minciuni şi am să îmi apar Fericirea! zic eu mirată, de eveniment.

      Nefericirea, aterizează pe o căruță cu fân… Deci n-a murit!!

– Am să mă răzbun! urlă Nefericirea de jos uitându-se la mâna ei julită …bine,dacă nu chiar ruptăăă!!!!

– Iţi trece, ai tu alţi mușterii să îi păcălești, deci spor la treabă , dar așa murdară, nu păcălești pe nimeni. Mai fă şi tu un duş. zice Fericirea şi reia lectură ,iar eu aduc prăjitură şi stăm la taclalele.

Fericire şi Nefericire, două din trăirile pe care omul le trăieste, din plin:

Dacă e maestru, știe să se joace cu ele…

Dacă nu, una din ele îi fură sufetul, de el depinde, care …

Le trăim destul, le primim des şi aruncăm repede sau le ținem în suflet cu Tăcere.Ironia sorţii face, că de noi depind cele două, dacă suntem triști trebuie să găsim remediu, pentru Tristețe, dacă suntem veseli,  trebuie să știm să temperăm Fericirea. In toate, trebuie  măsură, limită şi timp.

Viața, în sinea ei e o lungă călătorie, iar pe hârtie, o filozofie…

Nicoleta Cristea

19.03.2017

P.S. Pe 20 martie în fiecare an, se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Fericirii, stabilită de ONU în 28 iunie 2012.

 

Viaţa prin cuvintele lui Chaplin

„Am iertat greseli aproape de neiertat, am incercat să inlocuiesc persoane de neinlocuit si sa uit persoane de neuitat…
Am actionat din impuls, am fost dezamagit de oameni pe care-i credeam incapabili de a face anumite lucruri, dar si eu am dezamagit oameni…
Am tinut pe cineva in braţe pentru a-l proteja… Am ras cand nu trebuia… Mi-am facut prieteni pentru totdeauna…
Am iubit şi am fost iubit, dar am fost şi respins…
Am ţipat si am sărit în sus de bucurie, am trăit pentru dragoste şi am făcut promisiuni pentru totdeauna, dar, inima mi s-a frânt de atâtea ori!
Am plâns ascultând muzică sau privind fotogtafii… Am telefonat doar pentru a auzi o voce, m-am îndrăgostit doar de un suras… Aproape am crezut că voi muri de atâta nostalgie şi… Mi-a fost teama că voi pierde pe cineva foarte special (pe care, în cele din urmă, l-am pierdut)… Dar am supravieţuit! Şi încă trăiesc! Şi totuşi, merg înainte…Şi tu trebuie să mergi înainte.

Trăieşte!!! Ceea ce trebuie, într-adevăr, să faci este să lupţi cu toată convingerea, să îmbrăţişezi  viaţa şi să o trăieşti cu pasiune, să pierzi cu demnitate şi să învingi îndrăznind, pentru că lumea aparţine celui ce îndrăzneşte şi VIAŢA ÎNSEAMNĂ PREA MULT pentru a fi nesemnificativă! ”

~ Charlie Chaplin,Sursa foto: Viaţa 

Cocorul

Sadako Sasaki avea doi ani când bomba atomică a căzut la Hiroshima. Era la doi kilometri de locul unde a explodat Little Boy. Fetița a fost spulberată prin fereastră. Mama a fugit către ea crezând că e moartă. Miraculos, nu pățise mare lucru. Aproape toți vecinii săi au murit. Fetița a fost rănită însă într-un mod pe care nimeni nu îl putea vedea.

Până în clasa a șaptea (1955) era o fată fericită. La o zi însă după ce își ajutase echipa să câștige un concurs de atletism, a simțit amețeală și oboseală. După o perioadă și-a revenit. Nu după mult timp însă, în timpul pauzei de la școală, amețeala i-a revenit. A căzut pe podea și nu s-a mai putut ridica. Colegii i-au informat pe profesori iar părinții au dus-o la spitalul Crucii Roșii. Acolo a aflat că are leucemie, un fel de cancer al sângelui. Nimănui nu-i venea să creadă. La vremea aceea leucemia era numită “boala bombei atomice”. Aproape toată lumea care avea acea afecțiune murea, iar Sadako era foarte speriată. Voia doar să se întoarcă la școală, dar a fost nevoită să stea în spital unde plângea fără încetare. Pe 3 August 1955, cea mai bună prietenă a ei, Chizuko Hamamoto, a venit să o viziteze. Adusese cu ea niște hârtie aurie de origami.

În timp ce împăturea hârtia i-a spus lui Sadako despre legenda conform căreia dacă o persoană face 1000 de cocori (păsări sfinte ce trăiesc 100 de ani) din hârtie i se va îndeplini o dorință. După ce a auzit aceasta, Sadako s-a hotărât să facă ritualul pentru a se însănătoși. Familia ei era foarte îngrijorată pentru starea ei de sănătate, dar când au văzut raza de speranță din ochii fetei, a început și ea să o ajute la confecționarea cocorilor. După ce a trecut de 500, starea ei de sănătate s-a îmbunătățit, iar doctorii i-au permis să se întoarcă pentru o scurtă perioadă acasă.

 După prima săptămână însă amețeala și oboseala au revenit și a trebuit să se întoarcă la spital. Deși avea suficient timp liber la dispoziție, Sadako ducea lipsă de hârtie. A improvizat utilizând etichetele de la medicamente și orice îi cădea în mână. Se ducea chiar în camerele celorlalți pacienți și le cerea hârtia de la cadourile ce le primeau aceștia. Prietena ei îi aducea de fiecare dată material de la școală. Deși starea ei de sănătate se agrava, ea nu renuța la visul său. Pe la mijlocul lui octombrie piciorul stâng i s-a umflat și a devenit vânăt. Nu mai dorea să mănânce. După ce familia a implorat-o, a cerut niște orez cu ceai. A remarcat că: “E gustos”. Pe 25 octombrie 1955 a ajuns la cocorul numărul 644. Seara a adormit și nu s-a mai trezit niciodată. “E gustos” au fost ultimele ei cuvinte. Toți cunoscuții ei au fost devastați. Pentru a-i duce dorința la bun sfârșit, 39 dintre colegii ei de clasă au făcut restul de cocori.

Au înfiițat un club de împăturit cocori. Au publicat o serie de scrisori pentru a duce mesajul de speranță mai departe. Vestea s-a dus repede. Elevii de la 3.100 de școli și din 9 țări străine au donat bani către acest club. Pe data de 5 mai 1958, la trei ani de la moartea lui Sadako, cu banii strânși din donații, s-a ridicat Monumentul Copiilor în Parcul Păcii din Hiroșima, acesta fiind situat aproape de locul unde a căzut bomba atomică. Mulți dintre copiii care au făcut posibil monumentul au participat la ceremonie. Trei elevi, printre care și Eiji Sasaki, fratele lui Sadako, au tras cortina ce acoperea statuia. Pe fundal se auzea Simfonia a Șaptea a lui Beethoven. Micul colopot -insricptinat cu “O mie de cocori în față” și “Pace pe Pământ și în Ceruri”, pe spate- de la monument a răsunat până la Domul Atomic și la Mormântul Gol, acesta din urmă având o placă unde sunt scrise numele celor uciși în atacul atomic. Copii din toată lumea trimit și astăzi cocori din hârtie pentru a fi puși la statuia lui Sadako. Făcând acest lucru, ei fac auzită încă o dată dorința scrisă la baza monumentului: “Acesta este strigătul nostru, aceasta este rugăciunea nostră: Pace în lume”.

i

 Cocorul? Un mesager al păcii şi al dragostei.
1000 de cocori? Mesageri ai speranţei, ai vieţii îndelungate.O legendă japoneză veche, ne învaţă că, dacă împătureşti 1000 de cocori de hârtie ţi se va îndeplini dorinţa pe care inima ta o ascunde.Această legendă a fost foarte popularizată în ultimii 50 de ani şi cocorul împăturit a devenit un fel de simbol al culturii japoneze.

Altă legendă ne spune că dacă împătureşti 1000 de cocori vei avea noroc toată viaţa.

O altă legendă ne povesteşte că dacă la nuntă, cuplul proaspăt căsătorit primeşte 1000 de cocori, acesta va avea parte de o mie de ani de fericire, fidelitate şi prosperitate.

O altaaa ne spune că un cocor împăturit atârnat în casă este ca o amuletă pentru bunăstare, noroc, fericire şi împlinire a dorinţelor.

Tu ce vise şi ce dorinţe ai?

Meseria de mamă

             

Intr-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere.
Funcţionarul insistă:

”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.”
  ”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “Sunt mamă!”
   „Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
             O prietenă a ei, Marta, auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp. Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă. Formularul părea enorm şi interminabil.
          Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”
     Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse: “Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative.
          După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
         “Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”
       Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică: „Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”.
          Gândindu-se la familia ei, ea continuă: „sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.
         Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei. Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
      ”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama…”

            Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: „Doctore superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Străbunicile sunt „doctore executive superioare.”
Mătuşile sunt „doctore-asistente”.
Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, „doctori în arta de a face viaţa mai bună”.

          Intr-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi.

Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce?

 autor necunoscut

Tăcerea noastră

 

Dacă eu tac, tu vorbeşti.

Dacă tu taci,  eu vorbesc.

N-ai vrea să vorbim pe râd  şi să tăcem împreună?!

Ieri, mă întreabă Inima de tine!

Nu ştiu, ce i-am răspuns !

I-aş spune azi, că taci ca să vorbeşti.

Numai tăcea!

Nici tu, nici eu!

Eu am tăcut, tu ai vorbit.

Aş vreau linişte, din tăceri.

Tăcerea doare şi ne doare.

Ascultă-mă, chiar de te cert.

Ascultă-mă şi când tac.

Ce să îi spun Tăcerii?!

Să dispară!

Se  pare că ne face viața amară.

Inima, nu o tolerează.

Tăcerea ta,

Tăcerea mea,

Tăcerea noastră!

10.03.2017

Nicoleta Cristea

Mă întreabă inima de tine

 

Nu ştiu ce să îi spun.

I-aş spune: că eşti trist şi obosit de toate,

Că ai plecat puţin sau …poate …

Că mi-e dor de tine.

Aseară, m-a întrebat pe unde eşti, de ce nu vii, de ce nu eşti?

E iar tăcere unde e … îmi zice ea.

De data asta n-aş mai vrea să o mint.

I-aş spune totuşi  că …

Mă întreabă inima de tine…

Nu ştiu inimă ce să îţi spun.

Nicoleta Cristea

09.03.2017

Marea din lacrimi

 

 

 




Într-o zi, am privit marea și avea culoarea ochilor  tăi în prag de seară.

Era albastră şi clară.

Mă gândeam, că eşti ca întotdeauna departe…

O lacrimă mi-a brăzdat chipul, şi apoi alta, şi alta…

Am fugit spre mare şi am lăsat acele lacrimi să curgă…

Apoi, am privit cerul şi m-am întrebat

Cine s-a ivit prima: marea sau lacrimile  s-au născut din mare?

Lacrimi … Mare !

Dilemă!

Atunci am înclinat să cred că marea s-a născut, din doruri.

Am putea să spunem că marea s-a născut din lacrimi,

de fericire,  de tristețe, de bucurie.

Au fost lacrimi, iar  marea le-a primit .

Azi o picătură, mâine o picătură. …

Lacrimi!

Și apoi Marea !




08.02.2017

Nicoleta Cristea

publicată 2018- Editura Art Crreativ

Stare de om -Substraturi

Ediție îngrijită de poeta Daniela Toma