Un cuvânt a dispărut din dicționar!




Timpul, deschide o carte și citește o poezie! Zâmbește puțin, privește ființa care i-a scris poezia. Se uită la ea, e împăcată ! Ar vrea să-i mângâie o clipă chipul, dar știe că nu l-ar lăsa.

Uneori sufletul e obosit, vrea liniște …

Îi scrie o scrisoare, dar încă nu e hotărăt, să o trimite? Va aștepta un pic să își revină. Nu îi place de ea așa …îngândurată. Se apleacă peste masă caută în sertar un caiet, primise trei în ultima  săptămână. Nu știe ce caiet să aleagă, știe că ei îi place să scrie, renunță, să folosească vreun  caiet.

“Am să i le trimit ei pe toate, poate așa se va vindeca de mizeria sufletească pe care o trăiește și în care a întrat perfect nevinovată. Știu că îți faci mustrări de conștiință. Am să veghez asupra ta  să ai putere, să treci peste acest măcel sufletesc și fără rost . Vina ta, draga mea este că acorzi prea multă încredere oamenilor, că  ești prea cuminte sufletește și tare ușor de rănit. Nu toți oamenii sunt ca tine, dar nici tu nu ești ca ei și nu vei fi niciodată. 

Off, copilă, pe unde rătăcești, prin a cui viața!”





Draga mea, Oamenii trebuiesc luați așa cum sunt! Niciodată altfel, niciodată diferit ! Pur și simplu! Chiar, dacă uneori poate fi absolut imposibil de acceptat neputință unora de a fi OAMENI, și de a purtat un război pașnic cu Viața și cu cei de lângă tine. Deși, am ajuns la această concluzie, niciodată nu am putut să mă acomodez cu ea, pentru mine răutatea umană este o limbă străină, greu de digerat, chiar și în cele mai cumplite coșmaruri la care suntem supuși uneori cu sau fără voia noastră. Uneori viața ne trimite anumite situații, infernale, demne de orice film de groază în care actorul principal este: SUFLETUL. Se simte ca un copil fugărit de un balaur, care scoate flăcări și vrea să disturgă orice fărâmă de zâmbet de pe chipul acelui copil, care vrea  să fugă, oriunde, oricum și cu orice preț, dar nu poate pentru că a doua zi va fi la fel. Răutatea, unor oameni rezultă de multe din neputința, de a asculta, de a comunica, de a spune:




Ce? Cum și De ce ?




E cumva … când realizezi că zâmbetul de ieri a fost de fapt minciună! A fost un zâmbet mincinos fals, dar asta era doar ieri, azi este doar  ură .

E …., când oamenii ascund răni pe care nu le recunosc nici măcar față de ei, își aruncă frustările în ceilalți crezând că așa se vindecă, rănind alți oameni.

E …, când vezi câtă ură poate zace în sufletul unui OM, ură care nu credeai că poate fi adevărată și nu știi de ce .

E trist, să fii desființat ca Om pentru că alții sunt neputincioși în fața propiilor probleme.

E …, să fii cel care primește flăcările neputinței din cuvintele celorlalți, cuvinte pline de înțelesuri doar pentru cel care le rostește, iar tu  la rândul tău ești neputincios în a rosti vreun  un cuvânt în apărarea ta. Ești desființat ca OM, nu exiști! Nu ești nici măcar ceață … ești doar un fulg care stă să cadă, dar NU VREA!

E …, cum neputința rostirii  adevăratelor cuvinte, naște războaie, în minte suflet și în ochii celorlalți, care devin martorii tăcuți, al desființării tale ca OM!

E …,  să fii OM. E greu ! Pentru unii este peste puterea de a înțelegere, pe care viața ți-a datorat-o !

Sătul de furtunile la care este supus sufletul, sătul de bombardanentul de cuvinte, priviri ucigătoare, gesturi fără rost, se retrage cuminte din fața avalanșei de cuvinte. Ar vrea să dispară:

într-o altă lume,

altă clipă,

altă viață cât mai departe de … acel  …cineva .

Nu vrea să întrebe nimic, nu vrea să ceară explicații, un singur lucru vrea să dispară. Zâmbetele mincinoase de ieri, azi sunt doar fum, pentru că un vulcan de cuvinte le-a ars. 

Arde sufletul, arde viața, arde încrederea!

Ce să faci cu astfel de oameni?  Normal, ar fi să pleci, fără să te uiți în spate. Te acomodezi doar cu noua imagine și mergi mai departe căutând cărarea pe care scrie: INDIFERENȚĂ, NEPĂSARE, PUTERE și UITARE! Cu greu le găsești, te bucuri că sunt pe același drum , e greu dar mergi ușor, lași lacrimile neputinței să-ți mângâie sufletul, le face bine. Până la urmă nu trebuie să te lași distrus de neputința unora de a vorbi. Ce faci cu încrederea pe care altă dată le-ai acordat-o? Nimic ! Ea, a murit ! 

Cuvântul Om a fost smuls din dicționar, nimic nu-l mai poate aduce în locul cuvenit, pentru că totul este minciună.Vântul a fugit cu el, și a furat și cuvântul… din dicționar. Acum locul, e gol și pustiu! Dicționarul se simte pustiit, ca și sufletul!

Cuvântul OM a fost aruncat în univers…. și e împrăștiat  alergă printre furtuni de cuvinte și gesturi .

Ai grijă de tine, copila mea, ți-o spune atâta lume, ți-o spun și eu, până mă vei ierta și îi vei putea ierta, apoi te vei ierta pe tine, draga mea  !  

 




 

 




  TIMPUl  e mut, la aceste dureri, știe că are o vină,pentru că a fost părtaș la zâmbetele mincinoase și nu are cum să le ia înapoi, Il doare minicuna, care a creeat-o, privește înapoi spre fereastra care a deschis-o acum câteva clipe, o închide și doare.

Nu are nimic de zis, și-a pierdut replicile , acum totul e tăcere și ATÂT! Poate într-o zi  va avea ceva de zis, acum doar: Tace!        




 

In privința oamenilor trebuie să înțelegem și să acceptăm multe lucruri:

  • Să nu avem niciodată așteptări, că ne pot minți și mai târziu răni;
  • Nu-i putem schimba sau îndrepta spre o anumită țintă, suntem unici în univers cu rele și bune.
  • Față de cei din jur, purtăm anumite măști și suntem alftel decât, cum ne văd ei,
  • Suntem minciună, pentru a ne apăra și lovim, pentru a ne păzi,
  • Uneori suntem îngeri mincinoși și lovim pentru a ne proteja.


Copila privește din ieri,

Azi, spre ALTE ZĂRI …

Timpul VREA SĂ FIE, AZI UN FLUTURE ! 

Cineva bate la ușă, ea citea o carte,

Inchide cartea, merge la ușă,

Era o CLIPĂ trimisă de TIMP:

Timpul, ar vrea să citești ceva, când vei putea și vei vrea.

Te  roagă să uiți, să ierți și să  înveți să zâmbești.

Iartă, copilă și mergi mai departe, cuminte prin altă viață.

Viața este hoață și oamenii răi! Îi spune CLIPA și dispare, departe spre altă  zare.

Copila privește, dar nu se grăbește să citească scrisoarea primită.

 

Privește caietele, unul cu îngeri, altul cu un copil ce-i zâmbește de departe, parcă ar veni din altă cale , al treilea  ciudat, dar bun de complectat. Zâmbește! Credea că nu o să găsească, niciodată medicamentul. Apoi, sună telefonul, oameni frumoși și curați la suflet, întreabă de ea.




Poate… nu eu  sunt  criminalul, în povestea asta… NU VĂD, NU AUD, NU VORBESC, DOAR ȘTIU își spuse ea.

Nicoleta Cristea

05.10.2018

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *