Azi, ne-am despărțit pe veci și fără echivoc, i-am spus că numele lui va apărea într-o carte. A zis bine, ciudat și trist căci e departe. Uneori ar mai vrea să mai vorbească cu mine, dar deosebire de el, eu i-am spus nu anul trecut pe 24.08…. Uneori mai îmi este muză și probabil muza cea mai dragă, el este o fărâmă din mine și e aceea iubire care nu moare, aceea iubire care nu tace, chiar dacă este ascunsă în suflet și e scrisă într-o 1000 de cuvinte. Nu, că am avea ce să spunem ne-am spus tot chiar și atunci când am tăcut. Noi, ne vorbim din tăceri și el știe, dar am ales să fie așa și eu îmi respect decizia chiar dacă există uneori amintiri care nu tac. Aleg să fug în lumea mea departe de el și amintirea copilăriei noastre. Poate, uneori ne întâlnim printre gânduri, dar nu ne vorbim, gândurile noastre stau uneori față și se privesc. Ele și vorbesc doar noi nu, nu avem ce, numai vrem… Oare !? Rămâne doar un nume într o carte și… Atât restul sunt tăceri. Ce ciudată e viața?!

Departe și totuși aproape,

tăcut, stingher și cuminte,

privind de departe la ziua de ieri spre nicăieri

privești în abis spre un alt vis… de nedescris,care nu iartă,

privesc tăcută și voce mi-e mută și suflet fiert…

La altceva ce nu se vrea… Privesc… Acolo…

 

     24.08.2018

Nicoleta Cristea