Într-o zi, Copilăria mea a plecat spre Pucioasa. O casă cocoțată într-un vârf de deal. Mă astepta nerăbdătoare în fiecare vacanță.M-am dus după ea, că doar ce era să fac în București!?
Mamaia, îmi chemase verii să taie porcul și nu eram puțini, vreo 10 case și curtea se umplea de copii.
Când ne vedea Copilăria râdea, iar noi eram tare fericiți! Fugeam cu sania pe toate dealurile din preajmă. Gălăgia era cuvântul de ordine!

Foame! Nici cum!
Haine ude! Daaaaaa!
Să fim cuminți! Nu era voie!
Să intrăm la 19.00 în casă, când se întunecă. Interzis !
Eu întram în casă cui vroiam și mamaie se mai supăra.
Apoi, într-o zi Copilăria a plecat și nu s-a mai întors.
Uneori o mai caut, prin poze, prin amintiri, prin zâmbete!

Iarna! Anotimp frumos atunci la Pucioasa! Alergam cu verii mei pe dealuri și mă cauta mamaie cu nuiaua. Mă găsea la alte neamuri, albăă ca un om de zăpadă. Ei îi trecea,mie nu !
A doua zi, o luam de unde am rămas și ea mitica la fel.
Iar tataie întreba mereu : “Unde umblii Năiță! ” de la Nicoleta. Cu sania tataie ce nu am voie!” răspuns inteligent.
Aveam 7 ani, cum își permiteau ei să mă întrebe ei, pe unde umblu🙃. După școală la joacă, ce-s alea teme. Mică și rea!
Dar i-am iubit și ei pe mine.
Aș sta și mâine cu ei la gura sobei de povești.