Povestea Toamnei

 

 

 

Într-un ţinut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare era de o frumuseţe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel de mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea împărăţie, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-şi înceapă călătoria spre ţinuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe şi bogate daruri, pe care le pregătise din timp – culori din cele mai blânde şi luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate şi înmiresmate de la Florarul împărăţiei, ploi mănoase şi bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul Şef şi multe, multe altele.
Dar Toamna nu prea era mulţumită, şi-ar fi dorit şi altceva – ceva care să o facă şi mai frumoasă şi iubită de oameni.
– Dar eşti minunată, îi spuse tatăl, ce ţi-ai putea dori mai mult?
– Aş vrea, se gândi îndelung fata……ca Soarele să strălucească doar pentru mine.
– Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci şi al surorilor tale. Lumina sa nepreţuită vă însoţeşte pe fiecare în călătoria voastră.
– Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt…….să fiu chiar eu Soarele.
– Ce gând mai e şi acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ţi-am explicat, frumuseţea ta e dată de veşmintele deosebite pe care le porţi şi toate darurile cu care eşti împodobită.
– Dacă nu vrei să-mi faci pe plac şi să porunceşti Soarelui ce ţi-am spus, atunci anul acesta nu mai plec în călătorie. Şi nu-mi pasă ce vor crede oamenii.
Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa şi nu mai putu să facă nimic pentru a o îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră şi foarte aprigă în dorinţele ei. După un timp, o chemă la sine şi îi spuse:
– Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur lucru – să aduni în coşul tău toate razele de soare. Şi când le vei strânge pe toate vei străluci mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.

Şi de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se ascunde printre copaci, între ramurile şi frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se lasă prins defel.
Căci razele sale sunt doar pentru aceia care nu sunt mândri, iar frumuseţea pentru cei care nu au îndrăzneala de a se crede Soare.

*autor necunoscut

Ce îşi doreşte femeia?

              Un împărat a prins un tânăr supus care vâna pe domeniul lui. L-a aruncat în temniță și i-a spus că-l va elibera dacă va răspunde la întrebarea: Ce vrea de fapt femeia?
              Tânărul și-a chemat și a întrebat mama, soră, verișoara, vecina, dar nici una n-a putut să dea un răspuns corect. În fine a chemat și o vrăjitoare bătrână și urâtă. Aceasta i-a promis că-i spune răspunsul corect cu condiția ca după ce va fi eliberat să o ia de soție. Neavând altă soluție tânărul a acceptat.
              Răspunsul dezvăluit de vrăjitoare a fost:
– Femeia, de fapt, dorește să fie stăpâna propriei sale vieți!
               Împăratul l-a eliberat imediat. A urmat nunta și noaptea nunții. Însă nu mică i-a fost mirarea când în pat a găsit o fată tânără și deosebit de frumoasă care i-a spus:
– Pentru că te-ai ținut de cuvânt jumătate de zi voi fi bătrână și urâtă iar cealaltă jumătate voi fi ca acum. Urmează ca tu să alegi în care jumătate de zi să fiu tânără și în care să fiu bătrână.
             Tânărul căzu pe gânduri: să radă toți de el văzându-l cu o bătrână și urâtă iar noaptea să petreacă cele mai plăcute clipe alături de o tânără fermecătoare sau să se plimbe pe ziua cu cea mai frumoasă fată printre oameni iar noaptea…
               În cele din urmă tânărul i-a spus să aleagă ea cum crede că e mai bine. Imediat a venit și răspunsul:
– Voi fi tot timpul tânără și frumoasă pentru că am găsit bărbatul care mi-a dat libertatea de a fi stăpână pe propria viață.
Autor necunoscut.

 

Platon şi Socrate

 

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.

Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.

Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.
Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:

Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.
De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.
Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.

Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus:

Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.

Cu alte cuvinte:
* dragostea nu înseamnă perfecţiune;
* căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una;
* fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută;
* viaţa este bucuria de a fi împreună.

*Autor necunoscut

Cocorul

Sadako Sasaki avea doi ani când bomba atomică a căzut la Hiroshima. Era la doi kilometri de locul unde a explodat Little Boy. Fetița a fost spulberată prin fereastră. Mama a fugit către ea crezând că e moartă. Miraculos, nu pățise mare lucru. Aproape toți vecinii săi au murit. Fetița a fost rănită însă într-un mod pe care nimeni nu îl putea vedea.

Până în clasa a șaptea (1955) era o fată fericită. La o zi însă după ce își ajutase echipa să câștige un concurs de atletism, a simțit amețeală și oboseală. După o perioadă și-a revenit. Nu după mult timp însă, în timpul pauzei de la școală, amețeala i-a revenit. A căzut pe podea și nu s-a mai putut ridica. Colegii i-au informat pe profesori iar părinții au dus-o la spitalul Crucii Roșii. Acolo a aflat că are leucemie, un fel de cancer al sângelui. Nimănui nu-i venea să creadă. La vremea aceea leucemia era numită “boala bombei atomice”. Aproape toată lumea care avea acea afecțiune murea, iar Sadako era foarte speriată. Voia doar să se întoarcă la școală, dar a fost nevoită să stea în spital unde plângea fără încetare. Pe 3 August 1955, cea mai bună prietenă a ei, Chizuko Hamamoto, a venit să o viziteze. Adusese cu ea niște hârtie aurie de origami.

În timp ce împăturea hârtia i-a spus lui Sadako despre legenda conform căreia dacă o persoană face 1000 de cocori (păsări sfinte ce trăiesc 100 de ani) din hârtie i se va îndeplini o dorință. După ce a auzit aceasta, Sadako s-a hotărât să facă ritualul pentru a se însănătoși. Familia ei era foarte îngrijorată pentru starea ei de sănătate, dar când au văzut raza de speranță din ochii fetei, a început și ea să o ajute la confecționarea cocorilor. După ce a trecut de 500, starea ei de sănătate s-a îmbunătățit, iar doctorii i-au permis să se întoarcă pentru o scurtă perioadă acasă.

 După prima săptămână însă amețeala și oboseala au revenit și a trebuit să se întoarcă la spital. Deși avea suficient timp liber la dispoziție, Sadako ducea lipsă de hârtie. A improvizat utilizând etichetele de la medicamente și orice îi cădea în mână. Se ducea chiar în camerele celorlalți pacienți și le cerea hârtia de la cadourile ce le primeau aceștia. Prietena ei îi aducea de fiecare dată material de la școală. Deși starea ei de sănătate se agrava, ea nu renuța la visul său. Pe la mijlocul lui octombrie piciorul stâng i s-a umflat și a devenit vânăt. Nu mai dorea să mănânce. După ce familia a implorat-o, a cerut niște orez cu ceai. A remarcat că: “E gustos”. Pe 25 octombrie 1955 a ajuns la cocorul numărul 644. Seara a adormit și nu s-a mai trezit niciodată. “E gustos” au fost ultimele ei cuvinte. Toți cunoscuții ei au fost devastați. Pentru a-i duce dorința la bun sfârșit, 39 dintre colegii ei de clasă au făcut restul de cocori.

Au înfiițat un club de împăturit cocori. Au publicat o serie de scrisori pentru a duce mesajul de speranță mai departe. Vestea s-a dus repede. Elevii de la 3.100 de școli și din 9 țări străine au donat bani către acest club. Pe data de 5 mai 1958, la trei ani de la moartea lui Sadako, cu banii strânși din donații, s-a ridicat Monumentul Copiilor în Parcul Păcii din Hiroșima, acesta fiind situat aproape de locul unde a căzut bomba atomică. Mulți dintre copiii care au făcut posibil monumentul au participat la ceremonie. Trei elevi, printre care și Eiji Sasaki, fratele lui Sadako, au tras cortina ce acoperea statuia. Pe fundal se auzea Simfonia a Șaptea a lui Beethoven. Micul colopot -insricptinat cu “O mie de cocori în față” și “Pace pe Pământ și în Ceruri”, pe spate- de la monument a răsunat până la Domul Atomic și la Mormântul Gol, acesta din urmă având o placă unde sunt scrise numele celor uciși în atacul atomic. Copii din toată lumea trimit și astăzi cocori din hârtie pentru a fi puși la statuia lui Sadako. Făcând acest lucru, ei fac auzită încă o dată dorința scrisă la baza monumentului: “Acesta este strigătul nostru, aceasta este rugăciunea nostră: Pace în lume”.

i

 Cocorul? Un mesager al păcii şi al dragostei.
1000 de cocori? Mesageri ai speranţei, ai vieţii îndelungate.O legendă japoneză veche, ne învaţă că, dacă împătureşti 1000 de cocori de hârtie ţi se va îndeplini dorinţa pe care inima ta o ascunde.Această legendă a fost foarte popularizată în ultimii 50 de ani şi cocorul împăturit a devenit un fel de simbol al culturii japoneze.

Altă legendă ne spune că dacă împătureşti 1000 de cocori vei avea noroc toată viaţa.

O altă legendă ne povesteşte că dacă la nuntă, cuplul proaspăt căsătorit primeşte 1000 de cocori, acesta va avea parte de o mie de ani de fericire, fidelitate şi prosperitate.

O altaaa ne spune că un cocor împăturit atârnat în casă este ca o amuletă pentru bunăstare, noroc, fericire şi împlinire a dorinţelor.

Tu ce vise şi ce dorinţe ai?

Meseria de mamă

             

Intr-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere.
Funcţionarul insistă:

”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.”
  ”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “Sunt mamă!”
   „Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
             O prietenă a ei, Marta, auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp. Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă. Formularul părea enorm şi interminabil.
          Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”
     Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse: “Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative.
          După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
         “Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”
       Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică: „Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”.
          Gândindu-se la familia ei, ea continuă: „sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.
         Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei. Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
      ”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama…”

            Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: „Doctore superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Străbunicile sunt „doctore executive superioare.”
Mătuşile sunt „doctore-asistente”.
Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, „doctori în arta de a face viaţa mai bună”.

          Intr-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi.

Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce?

 autor necunoscut

Legenda mamei

        Se spune că odată, Gingaşul- ghiocel îşi trudea mintea cu o întrebare. Ieri, când tocmai scosese capul din zăpadă, zărise un copil care ţinea în mână un alt ghiocel pe care, spunea el, urma să i-l dăruiască mamei sale. Supărat că nu- şi putuse saluta măcar fratele mai mare cu care plecase băiatul voios, Gingaşul- ghiocel se intrebă ce putea însemna cuvântul acesta” mamă”, ca să merite ruperea unei flori atât de superbe cum era el. Şi tot frământându-şi mintea, se gândi să-l întrebe pe Bătrânul- ghiocel ce înseamnă “mamă”. El avea deja 5 zile de când zărise lumina şi sigur trebuia să ştie.
–        Bătrâne-ghiocel, spuse ghiocelul sfios, am o întrebare.
–        Ia spune!
–        Ce înseamnă “mama”?
La auzul acestor cuvinte, Batrânul- ghiocel surâse.
–        Vrei să ştii ce-nseamnă “mama”?
–        Da, răspunse temător Gingaşul- ghiocel.
–        Dragul meu, mama este cea mai scumpă fiinţă din lume şi cel mai preţios cuvânt. Fără mamă nicio fiinţă nu ar exista. E la fel de importantă ca şi apa cu care te hrăneşti, ca şi soarele de unde-ţi iei lumina, la fel ca aerul pe care-l respiri. Toată lumea ar trebui să aibă o mamă. Ea a apărut din dorinţa oricărei vietăţi de a fi protejată. Este importantă mai ales pentru copii. Fără o mamă, nimeni nu le-ar şterge lacrimile de pe obrăjori, fară ea nu ar putea creşte. Ea este cea care îndură toate suferinţele şi-şi duce povara până la capăt. Ea e blândă, iubitoare si răbdătoare. E singura care poate alina durerea, e singura care poate oferi căldura, liniştea şi pacea oricărui suflet. De aceea a luat naştere mama. Din nevoie. Şi cât de tristă şi de neînsemnată ar fi lumea dacă nu ar exista mama, care dă culoare şi viaţă la toate câte sunt pe-acest pământ!
–        Ce importantă este mama! spuse mirat şi încântat Gingaşul- ghiocel. Dar deodată se întristă şi începu să plângă cu lacrimi amare. Spuneai că toate fiinţele ar trebui să aibă o mamă, Bătrâne- ghiocel. Ei, bine, atunci eu de ce nu am una?
–        Prostuţule, spuse Bătrânul- ghiocel. Păi, mama ta e zăpada! Dacă nu-ţi ţinea ea de cald toată iarna cu haina ei pufoasă, acum nu mai trăiai. Iar, tată-ţi este soarele care te mângâie cu razele sale duioase în fiecare zi.
–        Aşa este, spuse atunci înveselit Gingaşul- ghiocel. Cu toate astea, să ştii că tare mi-aş dori să cunosc o mamă care să semene descrierii tale.
–        Ei bine, mâine sunt sigur ca o vei întâlni, răspunse Bătrânul- ghiocel. Băiatul care tocmai ţi-a rupt fratele mai mare, vine în fiecare zi să culeagă câte un ghiocel pentru mama lui. Aşa că, vezi cum îl impresionezi în haina ta sclipitoare şi te va alege. Şi îţi mai spun un secret: când îi vei săruta mamei podul palmei, să ştii că vei fi cea mai norocoasă floare din lume.

Sursa poveste : aici

Poveste unui măgar

                     

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul si- asa era batran, iar ca fantana, oricum secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. El a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei. Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor.

  Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei.
Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu. Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematand…

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati… Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus.

Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curata-ti inima de ura, frica si egoism;
2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile;
3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;
4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;
5) Iubeste mai mult si …

…scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia…. nu problema!

Sursa:aici 

Ceaşca de cafea

O tanara a mers la mama ei si i-a povestit despre viata sa si despre lucrurile grele pe care le are de infruntat. Nu mai putea, vroia sa se dea batuta. Se saturase sa se tot lupte si sa se chinuie. Se parea ca ori de cate ori reusea sa rezolve o problema, alta noua isi facea aparitia.

Mama ei o duse in bucatarie. A umplut 3 vase cu apa si le-a pus pe fiecare la foc. In scurt timp apa din ele a inceput sa fiarba. In primul vas a pus morcovi, in al doilea oua, iar in ultimul vas cafea macinata. Le-a lasat sa fiarba fara sa scoata nicio vorba.

Dupa 20 minute a oprit focurile. A pescuit morcovii si i-a pus intr-un bol. A scos afara ouale si le-a pus intr-un bol. Apoi a scos cu un polonic si cafeaua si a pus-o in al treilea bol.

Intorcandu-se spre fata ei a intrebat-o:
“Spune-mi ce vezi?”

“Morcovi, oua si cafea”, a raspuns ea.

Mama ei a adus-o mai aproape si a rugat-o sa ia morcovii in mana si sa-i spuna ce simte. Fata a facut ce i se ceruse, si a remarcat ca acestia sunt moi. Apoi mama ei a rugat-o sa ia un ou si sa-l curete de coaja. Facand aceasta, fata a observat ca oul este acum tare. In final, mama a rugat-o sa sorbeasca din cafea. Fata zambind a savurat o inghititura din cafeaua cu o aroma imbietoare.

Curioasa, a intrebat-o pe mama ei: “Ce inseamna toate acestea, mama?”

Mama ei i-a explicat ca toate cele 3 lucruri au avut parte de aceeasi adversitate, apa fiarta. Fiecare dintre ele a reactionat insa diferit.

    • Morcovii au fost la inceput tari, puternici si neinduplecati. Dar apa fiarta i-a inmuiat si au devenit slabi.

    • Oul a fost fragil. Coaja lui subtire i-a protejat lichidul interior, dar dupa ce a fiert continutul sau s-a intarit.

  • Boabele de cafea macinate au fost unice. Dupa ce au fost fierte, ele au schimbat apa.

“Care dintre ele esti tu?” si-a intrebat fiica. “Cand adversitatea bate la usa ta, tu cum raspunzi? Esti un morcov, un ou sau un bob de cafea?”

Gandeste-te si tu: Care sunt eu?

    • Sunt morcovul care pare puternic, dar durerea si adversitatea ma fac sa imi pierd puterile, sa devin fragil.

    • Sunt oul care porneste la drum cu o inima maleabila, care se schimba cu caldura? Am un spirit fluid care dupa o moarte, o despartire, probleme financiare sau alte greutati se aspreste? Exteriorul meu e mereu acelasi, dar in interior zace o inima impietrita?

  • Sau sunt precum boabele de cafea? Atunci cand apele devin fierbinti reusesc sa schimb situatiile din jurul meu si sa dau tot ce am mai bun din mine?

In timpurile in care intunericul si esecurile primeaza, te poti ridica la un alt nivel? Cum faci fata adversitatii? Esti un morcov, un ou sau o boaba de cafea?

Poate ca ai parte de destula bucurie care sa te faca dulce, de suficiente incercari care sa te faca puternic, de suficienta tristete care sa te faca uman si de suficienta speranta ca sa te faca fericit.

Cei mai fericiti oameni nu au neaparat cel mai bun sau cel mai mult din toate; dar ei stiu sa beneficieze din plin de tot ceea ce le apare in cale. Cel mai luminos viitor va avea intotdeauna la baza un trecut uitat, nu poti inainta in viata pana cand nu lasi la o parte esecurile si suferintele din trecut.

Atunci cand te-ai nascut, tu plangeai si toti cei din jurul tau radeau. Traieste-ti viata astfel incat la finalul ei tu sa fii cel care rade si toti cei din jurul tau sa planga.

Cele trei învăţături

 

A fost odată ca niciodată un om bogat care era foarte mândru şi mulţumit de grădină să. Ei şi cum se plimba el într-o zi prin grădină, deodată văzu o pasăre micuţă de tot care se prinse într-o plasă. Omul o scoase din plasă şi, spre marea lui uimire, pasărea începu să vorbească, spunându-i:

– Dă-mi drumul, om bun. La ce ţi-ar folosi o pasară micuţă ca mine? Ce rost ar avea să mă ţii în colivie? N-am pene frumoase să-ţi bucur privirea, nu ştiu să cânt frumos să-ţi umplu casa cu triluri, iar de mâncat nu sunt bună pentru că sunt prea mică. Dar, dacă mă laşi să plec, am să te învăţ trei lucruri înţelepte.

Stăpânul grădinii se uită la pasărea cea mititică şi îi zise:

– Da, nu eşti frumoasă şi, dacă nici să cânţi nu ştii, într-adevăr nu merită să te ţin. Zi-mi care sunt cele trei învăţături şi, dacă mi se par înţelepte şi învăţ ceva din ele, îţi voi da drumul.
– Bine, zise păsărică, iat-o pe cea dintâi: Să nu-ţi pară rău după ceva ce deja s-a întâmplat.
– Da, zice omul, într-adevăr e un lucru înţelept.
– Iat-o şi pe a doua: Nu-ţi dori lucruri pe care nu le poţi avea.
– Hm, zise omul din nou, şi această învăţătură merită reţinută. Zi mai departe.
– A treia: Nu crede în lucruri care nu sunt cu putinţă.
– Ei bine, m-ai învăţat într-adevăr ceva, aşa că te las să pleci, spuse omul şi îşi deschise palma.
…După ce-i dădu drumul păsării, omul se tot gândea la ce-l învăţase, când, deodată, auzi un râs înăbuşit în copacul de lângă el.

– De ce râzi? o întrebă omul furios pe pasărea eliberată.
– Râd de cât de uşor mi-am recâştigat libertatea, răspunse pasărea. Şi cât de proşti sunt oamenii care se cred cei mai deştepţi din lume. Dacă erai măcar cât mine de deştept, acum ai fi fost cel mai bogat om din lume.
– Ce tot zici? Cum aş fi putut fie u cel mai bogat om din lume?, întrebă omul nedumerit.
– Păi, dacă mă ţineai în loc să-mi dai drumul! Habar n-ai că în burta mea se afla un diamant cât un ou de raţă!

…Omul rămase trăsnit o vreme, apoi, revenindu-şi din uimire şi din ciudă, spuse:
– Ascultă, pasăre, crezi că eşti fericită că ţi-am dat drumul? Dar vara e pe sfârşite şi, curând, va veni iarna cea rece cu nămeţi şi furtuni. Paraiele vor îngheţa şi nu vei avea nicio picătură de apă de băut; câmpul va fi acoperit cu zăpadă şi nu vei mai găsi nicio boabă de mâncare. Or, dacă te-ai întoarce la mine, ai avea un adăpost cald unde ai putea zbura în voie şi ai avea câtă apă şi mâncare ţi-ai dori. Vino şi vei vedea că îţi va fi mai bine la mine decât în libertate!, spuse stăpânul grădinii, dar pasărea începu să râdă şi mai tare.

– Acu’ de ce mai râzi? zbiera omul furios.

– Cum să nu râd când aud aşa ceva?!, răspunse pasărea hohotind de abia se mai ţinea pe creangă. M-ai lăsat să plec pentru că ţi-am dat trei învăţături şi nici pe acestea nu le-ai ţinut mine! Eu mi-am câştigat cinstit libertatea, dar tu ai uitat tot ce te-am învăţat! Ţi-am zis să nu-ţi pară rău după lucrurile întâmplate şi tu deja regreţi că m-ai lăsat să plec. Ţi-am zis să nu doreşti ceva ce nu poţi avea, iar tu vrei să mă ţii în colivie pe mine, care nu pot trăi decât în libertate. Apoi ţi-am zis să nu crezi în ceva ce nu poate fi cu putinţă, iar tu ai crezut că am înghiţit ditamai diamantul, cât oul de raţă, când eu nu sunt nici cât o jumătate de ou!, ciripi pasărea şi zbrrrr! dispăru în văzduh.

Sursa : mail

Viaţa e un dar de preţ

                  Un om a murit subit. Deodată L-a văzut pe Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiză în mână şi spunându-i…
– Fiul meu, e timpul să mergem…
Omul L-a întrebat pe Dumnezeu:
– De ce aşa curând? Aveam atâtea planuri…
– Îmi pare rău, fiule… dar acum este momentul plecării tale.
– Dar ce ai în valiză?
– Ceea ce ţi-a aparţinut.
– Ce mi-a aparţinut? Vrei să spui lucrurile mele, hainele, banii?
– Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ţi-au aparţinut niciodată. Aparţineau pământului.
– Atunci sunt amintirile mele?
– Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ţi-au aparţinut niciodată. Aparţineanu timpului.
– Atunci talentele mele?
– Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ţi-au aparţinut. Aparţineau circumstanţelor.
– Atunci prietenii mei, Membrii familiei mele?
– Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ţi-au aparţinut. Aparţineau drumului tău prin viaţă.
– Dar soţia şi copiii mei?
– Îmi pare rău fiule, ei nu-ţi aparţineau. Aparţineau inimii tale.
– Atunci trupul meu?
– Nici acesta nu ţi-a aparţinut niciodată. Aparţinea ţărânei.
– Atunci e sufletul meu?
– Îmi pare rău, fiule, dar sufletul nu ţi-a aparţinut. Sufletul tău îmi aparţinea Mie.

                 Atunci omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu şi o deschise. Era goală. Cu o lacrimă de dezamăgire Omul îl intrebă pe Dumnezeu:
– Nu am avut niciodată nimic?
– Ba da, fiule. Fiecare din momentele pe care le-ai trăit in prezent, cu adevarat, au fost numai şi numai ale tale…

Viaţa este doar un moment prezent.

Un moment care e numai al tău.

Bucură-te în totalitate de el. Şi nimic din ceea ce crezi că-ţi aparţine să nu te oprească să faci asta.